Privirea-mi te îmbrățișa exact cum munții urmează defileul, un drum suspendat, prin țeasta mea, a cotit spre realitate, și tu ai fost apogeul.
Maximă aiurită, te-am denumit Te tot repeți, ca brazii dintr-o pădure cu tulpini brunete, blonde și combinate, de parcă natura pictează și mâzgălește pe orice sentimente introverte.
Asta visez, un ceai cu cineva, care să muște dintr-un cosmos comun, cu strălucirea mea, de stea pârlită în bucătărie, de vorbe scurte, spuse-n ironie.
Versuri de Cristian Gheorghiu
Poate fi de un mare ajutor
