Când Dumnezeu îți ia un simț, îți dă altele. Am primit în dar, un simț al vederii slab, temporar, și o alegere. Am ales să îl folosesc cât de bine am putut, până în momentul în care aceasta a dispărut complet. Mi-am format un bun simț estetic și am învățat să croșetez. Mâinile mele au învățat să numere ochiurile lucrării, memoria a învățat să le rețină și mintea să le vadă.
Noțiunea vieții.
Mi-a plăcut foarte mult să privesc minunățiile naturii, mai ales florile și culorile vii pe care încă pot să le mai admir în memorie. A fost o binecuvântare de care m-am bucurat pâna pe la vârsta de 30 de ani.
Am ajuns la școală mai târziu, urmând cursurile unei instituții speciale pentru slab văzători. O școala, care m-a pregătit psihologic pentru ceea ce urma, pierderea totală a vederii. Am crescut și cunoscut astfel oameni cu suflet și dedicați, care au fost lângă mine atunci când am avut nevoie.
Croșetatul nu exista pe atunci în școală și nu știu dacă acum există. Pot să croșetez acum, pentru că am învățat atunci când vedeam. Dacă ar fi să învăț acum să croșetez, nu cred că aș mai putea și nu cred că aș putea să învăț pe cineva care nu vede. Am învățat meșteșugul de la niște bunicuțe din vecini, inspirată de pasiunea și dedicarea lor. Cu răbdare și atenție, m-au învățat m-au ghidat și mi-au oferit meșteșugul care mă va însoți toată viața.
Am avut îngerii mei păzitori
Nu trebuia să fiu în viață, cel puțin nu viața pe care am avut norocul să o trăiesc. Am reușit să mă ridic, datorită unei operații la vârstă de 2 ani. Operație ce mi-a oferit parțial vederea. Am primit șansă de a fi om de la un bărbat dintr-un sat vecin. Era un om milos, care venea la noi în sat cam de 3 ori pe an. Mai întâi operația, apoi școala și mai târziu serviciul. Toate acestea mi-au fost oferite de un simplu om, pe care de multe ori nici nu îl căutăm, dar căruia ii datorez viața.
Tatăl meu era un om deosebit de bun. Sufletist și iubitor, a cunoscut suferința și după puterile lui mi-a oferit iubirea de care am avut nevoie. A fost orfan și a crescut cu grija unei verișoare. Un înger de femeie care a fost o bunica grijulie și iubitoare pentru mine. Pot spune că datorită ei trăiesc. Mă bucur că am avut parte în viața mea de atâția oameni cu suflet mare. Omul milos din sat, tata, bunica și acum știu că mă pot baza întotdeauna pe suportul fiicei mele.
Cu materiale, culori, și modele, ce sunt la modă acum. Îmi face din când în când câte o surpriză și îmi aduce fâșii de material reciclat, sau câte o idee năstrușnică pe care să o încercăm. Îmi amintesc de o zi în care a venit grăbită din oraș, cu un clopoțel lucrat de mână dintr-o ață specială.
- Uite mama, am găsit un model, vezi dacă poți să-l faci
Chiar și-a lăsat și buletinul acolo pentru a putea să-mi aducă clopoțelul. Bucuria mea a fost că, mi-a ieșit, am reușit să îl fac. De obicei îmi ies modelele aduse de fiica mea. Sunt mulțumită că ne-am împăcat bine și putem funcționa sănătos. Am avut norocul să primesc copilul perfect.
Nu duce la nimic bun, dacă te plângi.
Pot spune că am pornit în călătoria vieții mele cu un dublu handicap. Cel cu care m-am născut și cel în care m-am născut. Am stat în casa părintească, un copil nedorit, marginalizat datorită condiției mele. Pe atunci, ideea de familie era destul de puțin îmbrățișată, cu atât mai puțin dacă un membru al familiei avea nenorocul să aibă un handicap.
Chiar și acum, o parte din mine încă tânjește după căldura sufletească a familiei în care m-am născut. Mama nu respecta un om care trage să facă ceva în viață și nu mi-a oferit iubirea și căldura de care aș fi avut nevoie.
Pe cine sa te superi?
Am fost nevoită să mă cresc singură, am tras și m-am ridicat prin propriile puteri. Am lucrat ca o persoană obișnuită program de 8 ore și nu am obosit niciodată să-mi cresc fiica. Mi-am creat în jur familia de care am avut nevoie, și am dus o viață normală. Mi-am luat în mâini responsabilitatea de a îi oferi fiicei mele posibilitatea de a fi om. Am vrut că ea să aibă înțelepciune să iasă un om bun și la locul lui, fără să se chinuie.
Prietenul meu adevărat a fost în totdeauna lucrul cu andreaua.
Am făcut o formă severă de covid, din care m-am străduit să mă ridic. Au fost momente foarte dificile, în izolare, în suferință, rămasă doar cu așteptarea și speranța. Nu puteam să cer cuiva să stea cu mine, cum aș fi putut, știind că ar trece apoi prin aceeași suferință ca și mine. Slavă Domnului am avut puterea să trec și prin asta. Mi-am permis să plâng abia atunci când am plecat din spital. De bucurie că fiica mea încă mai are o mamă.
În timpul, și de-a lungul provocărilor, andreaua, m-a echilibrat și mi-a fost ca o ancoră. Meșteșugul a fost un cadou, care încă mă liniștește, și mă face să mă simt utilă. Am început să croșetez în timpul liber și am continuat să fac asta din pasiune. Mi-a plăcut să ofer din tot sufletul. Să creez un obiect, cu o poveste pe care poți să o porți o viață.
Puțini au tăria de a trece prin toate.
Pentru sufletul meu fac tot ceea ce pot și continui să fiu tare. Îmi doresc să arăt lumii că se poate, să fiu o dovadă vie pentru a inspira oamenii să meargă înainte, prin toate greutățile și provocările cu care se confruntă. Nu vreau să impresionez sau să inspir milă. Viața m-a învățat, să nu răspund la rău cu rău.
Când Dumnezeu îți da o povară, îți dă și mijloacele ca să o poți duce.
Poate fi de un mare ajutor
