11- Nov- 2006
O scrisoare de dincolo din o locul
pe care acum îl numesc acasa,
o cabană umilă din munții Norvegiei
Dragă Bonum,
Dragul meu prieten, căpitanul meu, bucuria mă umple să știu că nu ai acceptat-o, bătrâna în zdrențe negre care ne așteaptă pe toți la sfârșitul drumului. În timp ce citeam cuvintele trimise de tine, îmi amintesc atât de clar ziua în care am privit moartea în ochi și am îndrăznit să clipesc. Mă simt foarte încrezător când spun că nu există un sentiment mai intens pe lume, nu m-am simțit niciodată mai viu decât, în ziua în care muream.
Acum râd când îmi amintesc cât de furios am putut fi, văzându-te stând calm pe puntea din față în timp ce moartea ne bătea la ușă. Totul era vina ta, greșelile pe care le-a făcut echipajul, noaptea ațintită asupra noastră, chiar și ghețarul a fost din vina ta! Asta îmi spuneau gândurile. Toată lumea alerga de ici colo, unii își îndeplineau rolul in caz de urgență, unii se panicau, alții se rugau…
Nici un exercițiu pe care l-am fi putut face vreodată nu ar fi putut simula tot haosul și confuzia care s-au întâmplat în acea noapte. Ordinele zburau în jur și nimeni nu știa cu adevărat ce se întâmplă, singurul lucru care i-a determinat pe membrii echipajului să își facă datoria au fost orele de practică ce au creat un fel de memorie celulară.
Nu a fost timp de gândire, eram pe pilot automat, lucrurile pur și simplu se întâmplau, corpul meu știa instinctiv ce să facă. Nu mai eram ofițer de securitate, eram doar un bărbat care își folosea fiecare atom al corpului său pentru a supraviețui si pentru a asigura supraviețuirea echipajului și a pasagerilor.
Se simte atât de ireal, dar îl înțeleg acum, cum ai reușit să rămâi atât de calm și să gestionezi toate operațiunile. În acel moment de absență, când te-am văzut pe puntea din față, puneai pe hârtie gândurile pe care le-am citit în scrisoarea ta. Înainte de impactul iminent, pe măsură ce nava a început să se încline, părea că ai intrat într-o altă lume. După aceea, în timp ce mintea mea alerga și folosisem deja toate blestemele și înjurăturile pe care le știam, tu ai ieșit din acele momente, un alt bărbat. Omul care a reușit cu câteva cuvinte să „trezească” toată lumea de pe vas, și ne-a determinat să facem ceea ce trebuia să facem.
Îți amintești cum am fost salvați? Pentru că eu nu îmi amintesc, ultimul lucru pe care mi-l amintesc, înainte de a mă trezi în spital este momentul când am lovit apa din apropierea ultimei noastre plute de salvare, m-am simțit ca și cum aș fi lovit un ocean înghețat al durerii care mi-a tăiat respirația.
Nu-mi vine să cred povestea oficială, am fost acolo. Mi se pare foarte puțin probabil ca o misiune de salvare să fi ajuns la timp pentru a ne găsi în viață. În acele ape reci, nici un avion sau barcă de salvare nu ar fi putut ajunge la timp, nu pentru noi. Am rămas ultimii și ne-am asigurat că salvăm cât mai mulți pasageri și membrii ai echipajului.
Pentru ei cred că au fost salvarea a fost posibilă, dar atunci când ultima barcă de salvare cu pasageri a ains apa, nici un echipaj de salvare nu era mai aproape de două ore. Mai aveam de asigurat evacuarea echipajului și poziția navei devenea din ce în ce mai periculoasă cu fiecare secundă.
Un timp mi-ai tot spus „Heru, viața asta nu este reală, trebuie să te trezești”. Îmi spuneai că trebuie să uit această viață pașnică, să mă trezesc și să supraviețuiesc. Timp de câțiva ani, am crezut că presiunea responsabilității și trauma suferită ți-au alterat facultățile mentale. Dar ceva mi-a schimbat convingerea și simt că acest lucru pe care îl experimentez nu este real. Acum doi ani mi s-a întâmplat ceva ciudat.
Eram treaz, era un apus de soare magic. În timp ce urmăream ultima rază soare din acea zi, de-odată am simțit că apare o lumină în locul care era soarele înainte cu câteva clipe. Pe măsură ce lumina devenea mai strălucitoare, simțeam un sentiment de împlinire și cunoștințe ce îmi curgeau în conștiință. În acel moment am simțit că ceva mi-a intrat în ochiul drept, am simțit ceva acolo și nu mai puteam vedea sau simți lumina, era ca eclipsa ce se întâmpla cu trei luni în urmă. Am încercat atât de mult să scot acel ceva din ochi … Atât de tare încât m-am trezit în miezul nopții, cu ochiul drept sângerând și fizic, orb.
După acea noapte, am început să simt din când în când senzații ca un vis ce venea din corp, nu din minte. O senzație de de apă în plămâni sau o amorțeală în degete. Uneori, în timp ce mă afund în propriile gânduri, scufundându-mă în bucuria și încântarea de a fi viu, simt că nu am fost niciodată salvați și sunt încă acolo, în apa rece ca gheața. Agățându-mă cu disperare de ultima scânteie de viață înaintea acelui moment de certitudine, când mă predau complet îmbrățișării reci, dar iubitoare a morții.
Chiar și acum, în timp ce închid ochii și îmi permit să mă abandonez, ca într-un vis, îmi pot simți conștiința dispărând în …
Scrisoare de Dincolo
de Valentin Cocleț
Fi parte din – Comunitatea ForPerspective.
