14- Oct- 1999
Bordul vasului de croazieră „Brown Eyes„
O scrisoare pentru suflet așezată pe hartie ca sfidare,
în fața necruțătoarei forțe a naturii.
Dragă jurnal,
N-am mai făcut asta de ceva vreme. Sincer să fiu, nici nu știu cât timp a trecut sau măcar dacă această întrerupere contează. Lamentarea nu-mi ajută cu nimic în aceste ultime ceasuri, doar îmi fură din ele. Mama mi-a dat numele de Bonum, tata mă striga Bum, iar echipajul mi se adresa prin forma politicoasă și respectabilă Domnule-Căpitan Bonum. Încă câteva minute și toate aceste etichetări nu v-or mai conta, întrucât una singură are să fie valabilă, anume cea de ”mort”.
Mă aflu în pustiul Oceanului Pacific, împreună cu echipajul meu, care la ora aceasta frântă din noapte și pe o temperatură ce nu depășește -15 grade C, este prea vioi. Trebuia să ancorăm în decursul zilei de 15 Octombrie 1999 în Portul Kobe din Japonia. Totuşi destinația finală se prevede a fi fundul mut al oceanului. Câteva clipe de atenție au lipsit din conduita mea de căpetenie, transformând acest voiaj într-o călătorie rece și liniștită spre moarte, din care doar cei binecuvântați pot scăpa.
Acum două ceasuri carena vasului ”Brown Eyes” a pupat c-o viteză de 56 noduri colțul unui inamic înghețat, destul de mobil din cauza vântului și a masei, părea că ne aleargă sorțile. Mi se pare banal și puțin comic faptul că insurgenții de acum câțiva ani n-au reușit să-mi îndese cuțitul în torace, dar în schimb o masă plutitoare de gheață a izbutit să dea mâna cu nava mea. Cine zice că sfârșitul este tragic?
Zac pe puntea principală, aruncându-mi ultimele cuvinte pe-o foaie care probabil va fi ștearsă odată cu mine, o scrisoare pentru sufletul mării. Hărmălaia asta de urlete, comenzi și schimburi de idei susținute de semenii mei iscusiți, nu-mi acordă un sfârșit respectabil, o atmosferă potrivită unui vas sortit pierzaniei. Pașii metalici și grăbiți de pe punte animă scaietele uman care mereu are ceva de spus în fața naturii, nu trebuie să tacă sau să moară pentru că el însăși este un om viu. Oricum, scena noastră nu este văzută sau auzită de nimeni, doamna Sudică învăluie tot , doar suntem ai dânsei.
Primesc un răgaz demn de a privii pentru ultima dată bolta neagră care asistă subtil la decăderea noastră. Contururile norilor joacă pe linia orizontului sub lumina argintie a globului ceresc, înfrățit cu pământul. Spectacolul natural compensează lipsa unor amănunte mai importante, cărora le-am dat uitare, mă întâlnesc cu ele acolo jos. Dacă este spus ca acestea să-mi fie ultimele rânduri, vreau să fie clar că eu am acceptat-o, nu ea pe mine.
Scrisoare pentru suflet
de Cristian Gheorghiu
Fi parte din – Comunitatea ForPerspective.
